Nazbatiile si perlele Ioanei, sau cum devine viata frumoasa (1)

E o zi frumoasa si calduta de sfarsit de Martie 2009. Soarele straluceste mai tare parca si ne face sa uitam de zilele geroase ale iernii. Au aparut ghioceii, iar piata este plina de florile primaverii. Un miros de iarba cruda pluteste in aer.  Zambim mai mult, sau e doar o parere... Prin centrul orasului o multime de parinti si bunici cu copii in carucioare sau de manuta se bucura din plin de vremea calduta de afara...

Am iesit si noi la plimbare cu cei doi princhidei ai nostri, Matei de mana, iar Ioana Maria in carucior...Dupa o buna bucata de vreme de plimbat prin oras si de vizitat parculetul copiilor... devenise dificil s-o mai tinem pe Ioana in carucior, deoarece vazandu-l pe fratele ei pe jos isi dorea si ea acelasi lucru... deci se lasa in jos pe marginea caruciorului sport pana cand piciorusele ii atingeau pamantul, iar apoi cu manutele incerca sa ridice caruciorul asa.. ca pe un scaunel... si culmea chiar reusea sa faca cativa pasi in  felul acesta. Oricat am incercat sa o prindem in hamul caruciorului si sa o asezam cat mai confortabil si in siguranta, ea voia una si buna... sa mearga pe jos!

Deja atrageam prea multe priviri ale parintilor si bunicilor, unii zambeau altii doar clatinau dezaprobator din cap...asa ca am decis sa mergem intr-o vizita la o verisoara unde Ioana se simte ca acasa si putea in sfarsit sa scape de acel nesuferit de carucior ce o tinea "captiva".

Acolo insa, surpriza... verisoarei mele ii adusese cineva un pui de caine de curte simpatic foc pe nume "Nero". Era un ghemotoc jucaus de blana maronie de numai 2 luni care imediat i-a cazut cu tronc micutei noastre Ioana.

Matei, cuminte si responsabil ca un pensioanar sadea, privea catelul de la distanta si se amuza de giumbuslucurile ce le facea acesta. Ioana insa, era in "miezul actiunii" si se straduia sa prinda in brate catelul. Bietul catel... cand se ascundea de mica noastra "tornada", cand prindea curaj si o prindea de tivul pantalonilor. Era o placere sa privesti acel spectacol "copil si catel" amandoi in aceiasi minte.

Catre seara, oricat am insistat Ioana nu voia nicicum sa vina acasa...tot ce voia era sa se joace la nesfarsit cu micul animal.

In zilele ce au urmat cei doi au devenit prieteni buni, jucandu-se impreuna dar si respectandu-se reciproc.