…Ne-am intors la clinica, iar acolo toata lumea s-a straduit din rasputeri sa ma incurajeze, stiam insa ca nu exista un tratament clasic pentru diagno

…Ne-am intors la clinica, iar acolo toata lumea s-a straduit din rasputeri sa ma incurajeze, stiam insa ca nu exista un tratament clasic pentru diagnosticul pus, exista insa sansa ca acest DSA sa se micsoreze odata cu cresterea Ioanei, dar se putea foarte bine sa se si agraveze in timp. Atunci cred ca undeva in subconstientul meu s-a produs un declick, eram mamica acestei mici fetite cu inimioara bolnava si eram hotarata sa lupt pana la capat si cu orice costuri pentru sanatatea ei.
Am inceput sa scanez internetul in cautare de informatii despre aceasta malformatie, dar explicatii medicale erau putine si destul de generale iar experientele prin care au trecut alte mamici si puiutii lor erau traumatizante si-mi accentuau temerile fata de sansele Ioanei la o viata normala. Am citit despre copii luptatori care si-au revenit miraculos dupa interventia chirurgicala asupra cordului lor, copii diagnosticati gresit cu „insuficienta de calciu” de pilda care au ajuns sa fie operati pentru remedierea DSA – ului la varsta maturitatii, dar si despre copii care au pierdut lupta cu viata din pricina unei infectii banale.
Erau prea multe informatii contradictorii si am hoatarat sa renunt la internet si sa merg doar pe mana medicilor, care pe masura ce timpul trecea aveau sa-mi dea vesti tot mai imbucuratoare.
Timpul a trecut si micuta mea Ioana nu mai era chiar atat de micuta, dupa 7 saptamani ajunsese la 2650 g si 48 cm, si dupa ce am trecut cu nota maxima examenul neurologic, eram pregatite amandoua sa ne intoarcem acasa…
Acasa … abia asteptam…
Am cumparat flori si cutii cu ciocolata pentru medici si asistente … dupa atata timp eram deja prietene bune, au fost alaturi de mine in momente grele si m-au incurajat si atunci cand eram foarte deprimata, eram profund impresionata de profesionalismul lor si de compasiunea de care au dat dovada, intr-o perioada in care actul medical era pus serios la indoiala, aceste femei si-au facut meseria asa cum trebuie si le voi ramane pe veci indatorata…
Deci… pe 12 Martie, eu si fetita mea ne-am intors acasa, eu hotarata sa lupt pentru viata ei si ea mai puternica si oarecum victorioasa deoarece prima lupta din acest razboi o castigase fara drept de apel… aveau sa urmeze alte „lupte grele” dar trebuia sa avem rabdare.