Nasterea si primele saptamani de viata ale Ioanei sau povestea unei minuni (partea 3)

Am inceput sa va povestesc experienta prin care am trecut alaturi de micuta mea Ioana pentru ca simteam nevoia sa-mi exprim intr-un fel sau altul emotiile si trairile mele de-a lungul acestui drum lung si dureros pe care l-am strabatut impreuna cu familia mea.
Sincer, nu m-am asteptat sa am atat de multi cititori si sper ca povestea noastra sa va aduca un strop de speranta acelora dintre voi care au nevoie.
Dar sa continuam cu derularea evenimentelor care ne-au adus atata durere .
…Dupa o saptamana de terapie intensiva, Ioana a fost transferata intr-un salon cu patuturi incalzite, salon pe care il impartea cu un alt copilas (care din pacate era singurel, nu avea o mamica care sa-i vorbeasca sau sa-l mangaie, asistentele erau „mamica” lui), asa ca de cate ori mergeam la “alaptat”, e un pic impropriu zis “alaptat” deoarece operatiunea “mulsul” decurgea la fel ca in prima zi, si dupa ce Ioana mea adormea in urma hranitului prin acel tub subtire (inca era prea mica si nu avea putere sa suga), imi imparteam mangaierile si cantecele de leagan cu acel “piscot” de copil pe care mamica lui il lasase in voia sortii si de care doar bunul Dumnezeu si blandele asistente din Clinica aveau grija.
Cu Ioana totul decurgea inspre bine, in sensul ca lua in greutate 10-20 g pe zi sau stationa…important era sa nu scada. I se faceau analize de sange in fiecare zi, pentru detrminarea nivelului de bilirubina, iar in fiecare zi de marti i se faceau radigrafii pentru monitorizarea dezvoltarii plamanilor. Eram foarte ingrijorata de efectul radiatiilor x asupra organismului ei micut si plapand, dar mi se explicase ca era un risc pe care trebuia sa ni-l asumam.
Dupa o luna, starea mea emotionala si psihica era din ce in ce mai proasta, eram inchisa in acel spital micut de unde nu puteam iesi, orice contact cu exteriorul putea fi periculos pentru Ioana, tot ce puteam face era sa vorbesc la telefon. Nu aveam suficient lapte, iar acest lucru ma deprima. Am facut de toate pentru a stimula lactatia, (fetita mea avea mare nevoie de anticorpii mei), m-am hranit bine, am baut lapte, ceaiuri… si cu toate acestea mai mult de 30 ml de lapte nu reuseam sa adun in borcanel. Si ca si cum nu ar fi fost destul, dupa una dintre “mese” am observant ca in jurul guritei Ioanei au aparut niste pete vinetii care in cateva minute s-au intins pe fata ei inca icterica si avea dificultati la respirat. Am alertat imediat personalul medical care i-a administrat oxigen si au reusit s-o stabilize. Inca tremur cand ma gandesc ca totul s-ar fi putut termina tragic pentru noi daca nu eram acolo langa patutul ei…
In ziua urmatoare in urma unui ecograf cardiac facut la Spitalul Judetean Tg. Mures, d-na dr. Gozar ne-a pus un diagnostic de-a dreptul terifiant, cel putin pentru mine, defect septal atrial (DSA) tip ostium secundum 7 mm, adica un orificiu in inima care impiedica din cand in cand ca fluxul sangvin sa se desfasoare normal. A fost ca si cum lumea mea se sfarsea si nimic si nimeni nu ma mai putea ajuta. A fost cumplit… imi tineam micuta in brate si cu ochii in lacrimi ma uitam la bucatica aceea de om si cred ca inconstient am inceput sa-i mangai inimuta bolnava… Asa un destin … pentru o fapura atat de mica, nu era cinstit, nu voiam sa accept cruda situatie in care ne aflam…