Ioana are acum 2 ani si 10 luni. Dupa experienta noastra destul de complicata, cred ca e prea mult sa spun nefericita, cu nasterea ei prematura, am ajuns la momentul in care pot in sfarsit sa o privesc ca pe un copil normal. Perioada de supraveghere permanenta a trecut si acum incepem sa ne concentram pe dezvoltarea ei intelectuala asa cum fac toti parintii. Ne uimeste in continuare cu progresele ei, iar de cand a inceput gradinita e in permanenta competitie cu Matei, la modul " Eu urc prima in masina !" sau acum eu numar in germana (si numara foarte bine pana la 10 in germana, mai rau numara in romana, adica pe sarite...).
Daca pana acum actiunile ei de escaladare a tot ce putea fi escaladat ma ingrijorau datorita defectului septal atrial cu care s-a nascut, acum sunt un pic mai relaxata si ma ingrijorez doar pentru o eventuala cazatura, sau julitura.
E absolut minunata, e isteata si un pic lingusitoare, dar probabil asa sunt toti copiii. Adora povestile si desenele animate. Se preface ca citeste singura din cartile pe care le are si de cele mai multe ori imaginatia ei ne da pe spate, brodeaza tot felul de povesti pe marginea imaginilor din carti.
Asa ca acesta este ultimul articol despre mica mea minune. De acum incolo voi scrie povestile altor mamici care au trecut prin experienta traumatizanta a nasterii premature.
